YIN&YANG

a cappella (III)

                                                                                                           Viorica Răduţă

a cappella, III.

            Aud: L-aş/As visa eu, dar nu mă visează el.

            Visul se taie în două. Trec pe muchia subţire, o duc mai aproape de maşina singer. În ea merge, după atâţia ani, fierul măcinat, chiar roata. Exact când cureaua din piele înfăşoară salcâmii şi glasul vecinului. Din cauza pedalei reci se îmbracă tata în mormânt. Înainte nici nu era născut, aud. Noroc că e pământul nostru, cumpărat la timp.

            Mă uit pe fereastră direct la zidul oraşului. Merge singur şi încerc să pun braţul tatălui meu în umăr. Se grăbeşte. Îi place mersul, Ca-n viaţă, îmi spun. Numai când merge, omul e singur, e drept.

            În cameră se visează şi mama. Stă lipită de tabloul fratelui mai mare. E al lui din cauza vaporului. Pe raftul de sus creşte aceeaşi muşcată roşie. Încerc o mişcare spre tata dar mă însoţeşte ceva din aer. Cred că e plânsul cu trei fraţi în el. Aşa e mama când vede mormântul.

            Acolo vrea să fie îngropată. În plâns, na!

            Îmi pun, mai jos de sâni, un ziar vechi. Abia zăresc fotografia cu tata când glontele intră în mers. Tata îl acoperă ca să nu adorm pe patul unde îl aştept şapte seri la rând. Îl visez, dar nu vrea să învie. Ştiu că le promite altora că se întoarce. Dar ei îl cred mort. După o săptămână în care încerc să-l feresc mă doare şi visul ăsta. Iese un ţipăt din fierul încins. Piciorul rămâne singur. Fără tata.

            Sunt în rochia crescută din mărul domnesc. Se usucă şi creşte pielea în locul ei. Maşina singer e desfăcută. Tata se pricepea s-o repare. Duc mâna la suveică şi aţa mă trage pe roată. Aud bătaia ceasului din perete. Un ceas pe care-l văd numai noaptea. Ziua stă ascuns cu mirosul de nuc în el. E nucul plecat la un an după piciorul umflat. Decât să ia altceva! aud. Vocea mă va chema dimineaţa dar mama îmi spune că nu trebuie să răspund. Dacă deschid, peste obrazul lui este altul. 

            Şi nucul din poartă trece în alt vis. Nu pot să-l trezesc. Umbra se face piele şi acoperă gândul care doarme în locul meu. Mereu doarme. Ştiu că de asta nu mă scol odihnită. Măcar dacă l-aş învia. Dau de câinele nostru plin de mărăcini. Din mărăcini latră luna, aşa cum se întinde la geam. Ea vede sânii coborând pe sănii de lemn. Trei munţi se uită la noi. Mormântul stă mult deasupra pământului. Tata îşi pune amiaza subţire pe el. Îi plăceau cămăşile în cusătura dreaptă, foarte dreaptă. Nu-i decât o amintire. Mă tem să nu dau de mama în celălalt vis. Ea trage cel mai bine pânza. La maşina singer pentru femei. Are să tragă şi nucul din curte după ea. Şi are să moară dacă se mai uită la drum. Cusătura asta îmi amintea alt vis.

            În cămăruţă sunt multe suluri de stofă. Toate, croite de tata. I-au rămas în degete. Vine un timp să doarmă în locul meu şi întind materialul pe masă. Costumul e întreg, spune. Dar fără un braţ! E băgat înăuntru, uite! Tata e înalt, se vede prin el. Nu-i decât un braţ! spun. Eşti un braţ! Tata se înfăşoară în costumul lucrat. Ce să facem? Un copil cade înăuntru. Îmi simt ochii lipiţi de braţul rupt. Vreau să mă ridic. Bufnitura din camera cealaltă vine în somn, în camera mea. O trezesc pe mama. Ce este!? Nu poţi să tragi la maşină câteva cusături!? Costumul se desface. Care costum!? Dar vede şi ea respiraţia cum ne taie trupul din creştet pe sâni. Suntem acolo, împreună. Iar n-ai somn! zice.

            După ce visez gândurile, nu mai am voce. Pipăi geanta din piele de şarpe. Îmi amintesc toamna.

            Râul trece pe sub casa încă neterminată şi mă ridic să strig: Mama tencuieşte camera din faţă! Atunci, în corpul meu dau de somn cu piciorul tatălui prins în el. De ce nu poţi să învii măcar o zi!? Mâine cine mă conduce la gară? Ion Pavel îi ia sicriul dar e aşa de slăbit că nu vreau să moară şi el. Ceasul de perete se uită la mine. Îl urăsc. Dau să mă întorc dar cineva, a cărui prezenţă o simt, mă face să înţepenesc vreo câteva clipe.  

            Frica e ca o dimineaţă. Începe de la capăt.

            Vreau să ajung la uşă. Costumul pare neîmbrăcat. Îl aşteaptă pe tata!? Nu pot să mă ridic. Râul dispare. Trece printre mori şi-l aud dincolo de sălcii, unde începe să sape în fetele de ieri. Astea n-au ce face!? Sexul lor e comun. Cine vorbeşte în corpul meu!?

            Costumul verde închis stă pe speteaza scaunului şi se poartă ca un om. E sufletul, spun. Mă priveşte încruntat. Tata seamănă cu fratele lui mai mic. Cel care i-a luat pământul din viaţă. Acum îşi duce blestemul la drum. Cu sapa. Dă şi el, dar individul îl loveşte cu maiul în creştet.

            Când e mort pune talpa pe tăişul ascuţit. Strigătul nu se mai aude. Se aude noaptea.