Theathrum

Spectacolul Inimă de câine – o definire a conceptului de pseudo-om

                                                                                                                                                                   Tudor Petcu

Realizată după operă lui Mihail Bulgakov, Inimă de câine, în regia lui Yuri Kordonskyi, este o piesă de teatru a cărei acţiune se desfăşoară în Rusia Sovietică, la începutul perioadei comuniste. Este un spectacol deosebit de dilematic care îţi face la un moment dat imposibilă evadarea din orizontul incertitudinii, dar în acelaşi timp şi un spectacol a cărui ludicitate te determină să încerci să pătrunzi diferitele sensuri ale faptului de a fi om într-o lume în care comportamentul uman pare de multe ori mai decăzut chiar şi decât cel canin. Aşadar, ce reprezintă spectacolul Inimă de câine şi care este mesajul central pe care ar trebui să-l developăm?

            Pentru a face o introducere sistematică, să ne referim mai întâi la faptul că acţiunea se petrece în casă unui medic cu rezonanţă europeana, Preobrajenski, în care se oploseste un câine vagabond plin de răni şi de purici. În ciudă reacţiilor vehemente ale celor din jur, medicul îl adăposteşte în cabinet, iniţial cu gândul de a-l vindecă, iar această aparentă rămâne insurmontabilă până în momentul în care asistentul sau, Bormenthal, îi da următoarea veste: „Avem cadavru!”. Ulterior se desfăşoară scenă în care bietul patruped este nevoit să suporte o operaţie intensă, această din urmă scenă încheind primul act. Actul al ÎI-lea începe în fază să incipientă cu o prezentare amănunţită a jurnalului medicului din ultima perioadă, jurnal ce devine unul din pilonii de bază în ceea ce priveşte misterul proaspatelor întâmplări. De la cadavrul, despre care fusese anterior, medicul a reuşit să transplateze câinelui, Sarik, hipofiza, adică glandă endocrina situată la bază creierului uman având rol important în reglarea hormonală, şi testiculele. Rezultatul unei astfel de acţiuni s-a concretizat în pierderea cozii, rostirea primelor cuvinte şi însuşirea unui comportament pseudo-uman, începând cu consumul de băutură. 

            Altfel spus, Sarik a devenit om, însă personalitatea pe care a căpătat-o era desigur cea a donatorului său care nu fusese altceva decât un criminal şi un beţiv. Încetul cu încetul, Sarik înregistrează nişte avataruri radicale în calitatea să de om, în sensul că îşi cere dreptul de a domni în mod absolut peste tot, mai ales în apartamentul medicului, îşi ia numele de Tipograf Tipografovici Sarikov (un nume deosebit de vulgar), devine şeful unui departament însărcinat cu eliminarea patrupedelor fără stăpân (mai ales a pisicilor, acest instinct fiind unul din multe altele care s-a păstrat de pe vremea când era câine) şi încearcă să scape de medicul Preobrajinski printr-un denunţ că ar unelti împotrivă Rusiei Sovietice. Într-un incident în care Sarikov intenţionează să folosească un revolver, Bormenthal reuşeşte să-l oprească, apoi se sugerează că ar mai avea loc o nouă operaţie, după câteva zile comitetul de bloc şi poliţia (sau miliţia) îşi fac apariţia pentru a discuta cu Sarikov, întrucât acesta nu se mai prezentase la serviciu, iar cei din casă susţin, aşa cum era şi firesc, că nu cunosc nici un Sarikov, ci doar pe Sarik căţelul, aducându-l, evident, în cele din urmă, pe patruped legat şi readus în ipostaza sa canină. 

            Aşadar, în linii mari acesta este firul acţiunii pe care îl putem prezenta. La suprafaţă, suntem tentaţi să considerăm că piesa este o comedie, situaţiile comice şi ironice nefiind lipsite. Însă, în urmă unei analize mai riguroase, vom înţelege drama unui om de ştiinţă care dorind să testeze importanţa şi rezistenţa hipofizei în procesul de întinerire, este distrus de propria sa muncă, într-un cadru în care îngustimea morală şi sufletească nu ezită să acapereze noua ipostază umană. 

            Cea mai importantă idee a spectacolului, asupra căreia după ce-l vom fi vizionat ar trebui să ne concentrăm atenţia, rezidă în dialogul dintre Bormenthal şi Preobrajenski despre „inima” lui Sarikov: pentru Bormenthal Sarikov are doar o inimă de câine, însă Preobrajenski, contrazicându-l, consideră că are inimă de om, cea mai impunătoare haină din cele care au existat vreodată. Însă, este de la sine înţeles că omul, fiinţă dotată cu raţiune deductivă sau putere de discernământ, reprezintă în acelaşi timp şi una dintre mai mârşave creaturi ale naturii.

             Cât despre detaliile tehnice, jocul de scenă este impresionant, mai ales dacă ne gândim că rolurile au fost interpretate de nişte actori ale căror nume sunt şi vor fi întotdeauna emblematice pentru teatrul românesc: Victor Rebengiuc (medicul Preobrajenski), Mircea Rusu (Bormenthal), Şerban Ionescu (Schwonder, preşedintele comitetului de bloc), Tania Popa (menajeră) şi Cecilia Barbora (bucătăreasa). Dar cel mai dificil rol a fost cu siguranţă cel al lui Marius Manole (Sarik Sarikov) care a avut o capacitate impresionantă de a trata şi rolul de câine, cu o întreagă tehnică de gesticulaţie specifică, dar şi rolul de pseudo-om care, fără doar şi poate a reuşit să evidenţieze esenţa şi aerul acelei epoci, şi nu în ultimul rând scopul autorului.

             Aşadar, este un spectacol cu o încărcătură emoţională deosebit de mare al cărui obiectiv este, am putea spune, să ne determine să ne situăm printr-o voinţă fermă şi constanţă în propria noastră fiinţă pentru a conştientiza mai bine ce înseamnă să fii om în adevăratul sens al cuvântului şi prin ce ar trebui să se deosebească omul faţă de lumea animalelor, căci aşa cum vom avea ocazia să vedem pe parcursul spectacolului, un animal precum câinele este înzestrat, paradoxal sau nu, în annumite cazuri cu mai multă umanitate decât omul însuşi.