Mit şi logos

Perspective asupra eliminării antiiudaismului şi antisemitismului în atitudinea creştinismului

                                                                                                                                                Tudor Petcu

În urma celui de-al doilea război mondial, au apărut numeroase consilii şi asociaţii de cordialitate iudeo-creştine al căror scop era acela de a aduce un aport nou cu privire la eforturile sincere de cunoaştere reciprocă, încercând în felul acesta să-şi găsească o forţă penetrantă în lupta împotriva antisemitismului. În acest sens, nu putem trece cu vederea multe din documentele care evidenţiază fermitatea voinţei creştine de a se raporta la esenţa iudaismului într-o manieră nouă.

            Însă, înainte de toate, avem responsabilitatea morală de a aduce în discuţia de faţă declaraţia sugestivă a Conciliului Vatican II, potrivit căreia „cunoaşterea şi respectul reciproc între creştini şi evrei se obţin mai ales din studiile biblice şi teologice şi dintr-un dialog frăţesc”. Prin acest text, Conciliul Vatican II a aprins flacăra speranţei în dezvoltarea unei noi înţelegeri între tradiţia creştină şi cea iudaică afirmând că „potrivit apostolului Pavel (Paul), evreii, datorită Părinţilor, rămân în continuare preaiubiţi de Dumnezeu, ale cărui daruri şi a cărui chemare sunt fără întoarcere. În accepţiunea declaraţiei Nostra Aetate a Conciliului Vatican II ceea ce are o mai mare importantă este tocmai „legătura ce uneşte în mod spiritual poporul Noului Testament cu Neamul lui Abraham” . Pe de altă parte însă, în cadrul unei dezbateri precedente, diferitele intervenţii ale cardinalului Agostino Bea şi ale altor Părinţi conciliari, evidenţiaseră cu acuitate nuanţa insurmontabilă a iudaismului şi multiplele lui aspecte care îl leagă inevitabil de orientările pastorale christice. De aceea, Papa Ioan al XXIII-lea a luat decizia de a se înfiinţa în cadrul Secretariatului pentru Unitatea Creştinilor şi o comisie specială pentru dialogul cu iudaismul care a fost încredinţată în cele din urmă cardinalului Agostino Bea. Din acel moment s-au edificat între Biserica Catolică şi iudaism relaţii deosebite şi separate de cele cu alte religii necreştine. A fost de altfel momentul care a anticipat elaborarea din 28 octombrie 1965 a Declaraţiei Nostra Aetate, care, după cum s-a mai menţionat, a pus bazele unui dialog iudeo-creştin cât mai profund şi productiv.

             Însă această declaraţie conciliară a fost dezvoltată abia în timpul pontificatului Papei Ioan Paul al II-lea, care a demonstrat că provocarea nu s-a terminat totuşi o dată cu încheierea Conciliului în 1965. Impedimentele, opoziţia, conflictele de orice natură nu au încetat să se manifeste. De aceea, însuşi Suveranul Pontif Ioan Paul al II-lea a fost nevoit să facă această afirmaţie: „Istoria relaţiilor dintre evrei şi creştini este o istorie chinuită.  Suntem puşi în faţa unei noi situaţii de a analiza atitudinea noastră faţă de relaţiile cu poporul evreu”. Dar în ciuda acestui adevăr destul de funest, Papa Ioan Paul al II-lea a avut nenumărate iniţiative de a introduce în magisteriul său avataruri radicale cu privire la dezvoltarea dialogului iudeo-creştin şi de a empatiza elemente teologice cu adevărat relevante care apropie cele două tradiţii religioase.            

            Un prim pas l-a constituit vizita Sfântului Părinte la sinagoga din Mainz (1980), unde nu a evitat să spună: „Întâlnirea dintre poporul lui Dumnezeu al Vechiului Legământ, care nu a fost niciodată abrogat de Dumnezeu (cf. Rm. 11,29) şi acela al Noului Legământ, este în acelaşi timp un dialog intern al Bisericii noastre, într-un fel între prima şi a doua parte a Bisericii sale”. De asemenea, nu se pot ţine sub tăcere nici cele două evenimente care sunt mai elocvente decât cuvintele pronunţate: vizitele Papei Ioan Paul al II-lea în Sinagoga din Romă (13 aprilie 1986) şi în Israel (2001). Îmbrăţişarea papei cu rabinul şef Elio Toaff şi prezenţa sa în Ţara Israelului reprezintă dovada clară a dorinţei de reconciliere şi a unei voinţe de teshuvah care cu siguranţă vor rămâne veşnic înrădăcinate în conştiinţa evreilor şi ale creştinilor. La Roma, Papa Ioan Paul al II-lea a subliniat privilegiul raportului intrinsec şi unic existent între creştinism şi iudaism: „Religia iudaică nu ne este extrinsecă, ci într-un anume fel, este intrinsecă religiei noastre. Avem deci cu ea relaţii pe care nu le avem cu nicio altă religie. Sunteţi fraţii noştri predilecţi şi, într-un anume fel, s-ar putea spune fraţii noştri mai mari” .

Tonul afirmaţiei este cât se poate de obiectiv. Însă, cu toate acestea, nici limbajul comun, nici documentele nu se pliază pe o poziţie care să dea de înţeles faptul că relaţiile creştine cu iudaismul au o cu totul altă dimensiune decât relaţiile cu alte religii necreştine.

             Referitor la vizita Papei Ioan Paul al II-lea în Israel, scurtul comentariu al rabinului Michael Melchior este prin natura lui deosebit de explicit şi cuprinzător: „Când papa a atins Zidul Occidental a fost ca şi cum o poartă, închisă timp de atâtea secole, ar fi început să se deschidă reconcilierii şi păcii dintre creştini şi evrei”.

            Mergând mai departe pe linia atitudinii pe care Papa Ioan Paul al II-lea a manifestat-o faţă de ebraism, merită să includem în această ecuaţie de ameliorare a rănilor din istorie, care au periclitat şi uzurpat relaţiile dintre evrei şi creştini, şi vizita sa în sinagogă din Roma de pe Lungotevere, aproape faţă în faţă cu bazilica Sfântul Petru. În acel moment purta practic chinul unei Biserici care era apăsată de un trecut compromiţător în legătură cu persecuţiile pe care evreii au fost nevoiţi să le suporte. Era un