PetroGrafii

Portret de autor: Marc Levy - Învaţă să vorbeşti despre iubire

                                                                                                                                                                                                                            Petre Flueraşu

* Pentru că în numărul trecut protagonistul acestei rubrici a fost Michael Crichton, autorul american care a decedat pe 4 noiembrie 2008, consider că fiecare dintre noi ar putea să păstreze câteva secunde de reculegere în memoria celui care a schimbat pentru totdeauna literatura şi cinematografia prin cărţile şi ideile sale inovatoare...

            Autor atipic, Marc Levy reuşeşte să le ofere cititorilor săi poveşti de iubire credibile, pe care oamenii le pot înţelege la nivel elementar şi în care se pot regăsi. Stilul simplu, condimentat cu elemente inedite, transformă cărţile într-o cronică a sentimentului modern. Contradicţiile definesc sui generis personajele, îndrăgostiţii luptă pentru relaţia lor chiar dacă acţiunea pare de multe ori să li se împotrivească, conturând un peisaj realist în care fiecare dintre noi se poate imagina. Suferinţa este generată de evenimente aparent banale, ale căror consecinţe ajung să pericliteze însăşi esenţa indivizilor. Minciunile se împletesc într-o lume care ştie că nu poate supravieţui decât prin puterea compromisului. Levy prezintă realitatea fără a o judeca şi nu încearcă în niciun moment să evite subiectele controversate. Sub învelişul sentimental, autorul abordează probleme complexe, ca natura relaţiilor interumane în contextul dezvoltării industriale sau drepturile persoanelor comatoase. Personajele sunt puse în faţa unor alegeri pe care şi le asumă pe parcursul romanelor, nu fără a suferi.

            Astăzi, sexualitatea a devenit, la nivel mondial, un subiect exacerbat în aproape toate ipostazele sale. Sexul a devenit un concept care stă la baza profitului, un concept folosit ca magnet publicitar, un concept profund desacralizat. Oamenii însă au rămas, în marea lor majoritate, încă reticenţi. Chiar dacă la nivel superficial sexualitatea pare omniprezentă în viaţa noastră, în esenţă ea este respinsă şi considerată în continuare subiect tabu. Sunt foarte puţini părinţi care abordează astfel de probleme în faţa copiilor lor şi asta spune mult. Marc Levy însă reuşeşte să aducă ceva nou în acest domeniu, să rafineze simplul impuls sexual şi să îi confere profunzime. Marc Levy vorbeşte despre iubire, nu despre sex, şi chiar dacă impulsurile primare sunt până la urmă aceleaşi, autorul francez ne demonstrează că oamenii, oricum s-ar manifesta, caută întotdeauna profunzime: ”Nimeni nu este proprietarul fericirii, uneori ai norocul să ai un contract de închiriere şi să fii locatarul ei. Trebuie să-i plăteşti foarte regulat chiria, altfel eşti evacuat foarte repede.”    (Şi dacă e adevărat)

            Cărţile surprind prin forţa pe care o degajă. Limbajul este natural, adecvat întâmplărilor folosite. Marc Levy nu încearcă să învăluiască în mister universul personajelor sale, ci, mai degrabă, încearcă să evite alunecarea în clişeele arhicunoscute ale societăţii actuale. Discursul este coerent, lipsit de fisuri, reuşind însă să descrie perfect zbuciumul intern al oamenilor, zbucium specific vârstei şi contextului social. Persoane sensibile, avide de iubire, femeile se dezvăluie în diferitele lor ipostaze fiinţative. Joacă roluri, însă o fac perfect conştiente, explicându-şi gesturile şi analizând totul la rece.

            În fapt, cărţile, o înşiruire de poveşti redate prin diferite perspective, redau atmosfera tipică jurnalului, amestecând gândurile răzleţe cu adevărate meditaţii asupra sensurilor vieţii şi condimentând totul cu poveşti pline de erotism, care însă reuşesc să evite întotdeauna alunecarea într-un oarecare pornografic care îi este total străin lui Levy. Însă, în ciuda temelor care par deja epuizate, cărţile reuşesc să menţină o linie aparte, delimitându-se clar de literatura de gen apărută în ultimele decenii. Marc Levy scrie natural, nu încearcă să şocheze. Întâmplările sunt veridice, amănuntele nu sunt niciodată în exces, reuşind astfel să îl apropie pe cititor de volume, să îl facă să se gândească mereu la ceea ce va urma şi la cum anume se vor termina poveştile. Un singur lucru este sigur, şi anume revederea...: “Când Lorenzo Granelli începu delicatul proces al fazei de trezire, era ora şase dimineaţa. Douăzeci de minute mai târziu, Arthur, învelit cu un cearşaf, era dus de Norma spre sala de reanimare. Lauren ieşi din blocul operator însoţită de anestezist. Amândoi se îndreptară spre sala alăturată. Îşi scoaseră mânuşile şi se spălară pe mâini fără niciun cuvânt. În timp ce se pregăteau să părăsească sala de pregătire, Granelli se întoarse spre Lauren, o privi cu atenţie şi îi mărturisi că îi va sta alături ori de câte ori va dori ea, pentru orice operaţie, deoarece îi plăcea foarte mult modul ei de lucru. Tânăra specialistă în neurochirurgie se aşeză epuizată pe marginea chiuvetei, cu capul în palme, aşteptă până rămase absolut singură şi se puse pe plâns.”        (Te voi revedea)

            Acţiunea se derulează rapid, adesea succesiunea faptelor fiind halucinantă. Marc Levy ştie cum să dinamiteze cartea, inserând pasaje violente din punct de vedere psihic acolo unde desfăşurarea evenimentelor o cere. Alegerile sunt simplificate, opţiunile dispar într-o singură secundă, demonstrând astfel încă o dată caracterul arbitrar al vieţii. Nu ştii ce se va întâmpla, de aceea nu poţi să îţi faci prea multe planuri. Arthur învaţă, pe parcursul lunilor de iubire descrise magistral în “Şi dacă e adevărat...” să se bucure de fiecare clipă petrecută împreună cu persoana iubită. Iată de ce, în “Te voi revedea” el dovedeşte maturitate, nu se agaţă cu disperare de Lauren, încearcă până în ultimul moment să o protejeze. Sacrificiul pe care este gata să îl facă îl înnobilează, îl transformă într-un romantic actual, adaptat timpurilor în care trăim, însă păstrând încă reminiscenţe sentimentale. 

            Plasându-şi acţiunea într-o perioadă modernă care aparţine încă tabuurilor, Marc Levy îşi lasă personajele singure, refuzând să le ofere pârghii. În faţa neantului, fiinţa trebuie să îşi fie suficientă sieşi pentru a putea supravieţui. Nimeni nu îi poate ajuta pe oameni, care au doar amintirile şi planurile de viitor făurite împreună. Cărţile, deşi par previzibile la început, îl ţin pe cititor în suspans, pendulând între disperare şi numeroase tentative eşuate. Fără să dovedească milă, Marc Levy ironizează tarele acestui sistem în care personajele sale sunt de multe ori captive, atacă brutal factorii care au dus implacabil la un asemenea deznodământ.

            Construind atmosfera cu meticulozitate, autorul francez insistă pe detalii aparent nesemnificative pentru a sugera trăiri intense. Fiecare gest capătă proporţii copleşitoare, fiecare atingere este filtrată printr-o supraraţiune împinsă la extrem. Protagoniştii nu sunt capabili să se abandoneze simţurilor, sunt încătuşaţi de raţionamente prestabilite, fără să înţeleagă că trebuie să-şi elibereze natura esenţialmente pasională. Înăbuşită de reguli, iubirea suferă, nu reuşeşte să se împlinească. Tragediile personale sunt valorificate la scară macrocosmică de Levy, care justifică principii filosofice complexe prin intermediul unor izbucniri virulente. Mângâierile par să nu poată rezolva problemele, deşi până la urmă, de cele mai multe ori, asta se întâmplă.

            Construite adesea aidoma unui jurnal, volumele descriu în detaliu adolescenţa spirituală, o perioadă tumultoasă din viaţa fiinţei umane. Este momentul îndoielilor, sunt clipele în care simţi că nimeni nu te înţelege şi încerci să descoperi iubirea aceea care va reuşi să îţi încununeze existenţa. Lipsite de un sprijin concret, personajele încearcă să găsească o figură ideală, o altă persoană în care să se poată regăsi. Căutările eşuează sau reuşesc în funcţie de caz, însă persoanele acumulează experienţă şi încep să înţeleagă mecanismele sociale. Treptat, jurnalul se transformă într-o meditaţie filosofică, întreruptă de momente dramatice, care îl fac pe cititor să întoarcă paginile cu frenezie.

            Stilul lui Marc Levy este direct. Autorul nu încearcă să ascundă detaliile, ci mizează pe precizia acestora. Fiecare experienţă este descrisă în detaliu, iar cititorii vor descoperi o lume esenţialmente carnală care însă caută cu disperare regăsirea în sentimente. Întreaga existenţă a personajelor se învârte în jurul sexualităţii, care este considerată cauză primă însă care nu reuşeşte să se substituie niciodată iubirii. Personajele caută dragostea, care însă este găsită doar după îndelungi peripeţii. Disperarea trecerii de la o relaţie ratată la alta, frica instinctivă faţă de o viitoare apropiere, toate sunt redate foarte bine de Marc Levy, care insistă pe elementele psihologice care îi determină pe oameni să se teamă de o simplă strângere de mână. Oamenii par să nu mai suporte simulacrul la care sunt obligaţă să ia parte, ei refuză liniştea societăţii. Aidoma oricărui tânăr care înţelege de ce există, ei vor să evadeze, să găsească profunzimea, singura calitate pe care o caută cu obstinaţie în toţi cei din jurul lor, singurul lucru care contează până la urmă pentru ei.

            Finalurile sunt considerate cel mai important element al unei cărţi moderne, pentru că în mare măsură de ele depinde succesul acesteia. Iar o regulă nescrisă spune că pentru ca o asemenea carte să aibă succes, ea are nevoie de un final fericit. Marc Levy respectă acest tipar, însă nu ne lasă să anticipăm în niciun moment climaxul. Personajele sunt aruncate în cele mai adânci prăpăstii, sunt obligate să facă faţă obstacolelor, totul pentru a face ca victoria să fie mai dulce. În final, atunci când totul pare că s-a terminat, scriitorul ne învaţă puterea iubirii şi ne demonstrează că sentimentele cele mai intense nu trebuie să însemne neapărat altceva. Până la urmă, când iubeşti înveţi să aştepţi. De multe ori, merită...: "Să identifici fericirea când se află la picioarele tale, să ai curajul şi hotărârea de a te apleca pentru a o lua în braţe... şi a o păstra. Asta-i inteligenţa inimii. Inteligenţa singură fără cea a inimii este doar simplă logică şi nu e mare lucru de ea. ... […] Uneori suntem neputincioşi în faţa dorintelor, poftelor sau impulsurilor noastre, şi asta provoacă un chin insuportabil. O parte din arta de a trăi depinde de capacitatea noastră de a ne combate neputinţa."  (Şi dacă e adevărat)

            Pledoarii sincere pentru păstrarea frumuseţilor naturale, cărţile impresionează prin descrierile ample, ilustrând perfect simplitatea şi satisfacţiile unei vieţi trăite în armonie cu lumea. Mai multe personaje scot în evidenţă capacitatea oamenilor de a trăi în armonie cu natura, de a o înţelege şi de a o apăra cu preţul vieţii lor. Progresul, infiltrat în mod abuziv în mijlocul acestei lumi liniştite, transformă adesea totul în durere, distrugând fără milă mediul înconjurător şi atentând la siguranţa fiecărei fiinţe care încearcă să i se opună. Mintea, o lume magică a vieţii, înţeleasă în infinitatea ei ontologică de manifestări, este obligată să se retragă, limitându-şi din ce în ce mai mult influenţa, victimă a egoismului specific uman, care vrea să o înlocuiască cu diferite aparate. Există momente în care ne place foarte mult ideea de a ne transforma în roboţi.

Numărul personajelor este redus, însă caracterizările sunt în marea majoritate a cazurilor vagi. Calităţile pot fi deduse în urma acţiunilor, în urma interacţiunii dintre indivizi. Naratorul se rezumă la a prezenta mecanic acţiunile, pe un ton rece, impasibil. Momentele de emoţie maximă sunt astfel potenţate de un banal existenţial crunt care este ocultat şi se transformă în ceva neaşteptat şi în primul rând frumos. Cărţile se axează pe viaţa unor oameni simpli, care, fără să fie ieşiţi din comun, încearcă să îşi trăiască viaţa cât mai bine. 

            Personajele nu sunt excepţionale, nu au ambiţii sau aspiraţii înalte. Locuitori tipici ai Franţei moderne, ei sunt pioni în conflictul permanent dintre sentiment şi senzaţie. Sacrificaţi pe altarul intereselor celorlalţi, încă sub puternicul impact al războiului interior, ei încearcă să regăsească valorile pe care uneori le simţeau atât de apropiate. Degradarea indivizilor şi regăsirea în final a visului caracterizează lumea creată de Marc Levy. Nu mai există arhetipuri demne de urmat, nu mai există o tradiţie care să paradigmeze viaţa indivizilor.

            Cu toate astea, oamenii descoperă în ei înşişi profunzimi de nebănuit, descoperă un univers al iubirii, un univers care le poate îmbogăţii viaţa. Tinerii se revoltă împotriva oricărei reminiscenţe a trecutului, iar bătrânii încearcă să se agaţe cu disperare de acesta, intrând într-un conflict tăcut cu primii, cu toţii însă sunt uniţi de iubire. Fiecare individ aşteaptă parcă să se întâmple ceva, care să îl smulgă cu brutalitate din latenţa care îl macină. Fiecare caută o scăpare, o ieşire din labirint, iar contactul cu cei din jurul său devine tributar acestui scop ultim. Viaţa indivizilor devine o cursă permanentă spre un necunoscut presupus ca fiind izbăvitor. Fără a introduce elemente metafizice în ecuaţie, oamenii se simt pierduţi, izolaţi în faţa unui nimic spre care se îndreaptă cu viteză. Marc Levy analizează cu rafinament spaima intrinsecă în momentul confruntării cu moartea, care este văzută ca o alunecare în uitare. Tot ceea ce va rămâne vor fi câteva relicve pe care oamenii le percepe efigial. Cu toate astea, aşa cum ne spune autorul francez, câteodată este bine să uităm de tot şi să intrăm pur şi simplu în dulap. Am putea fi surprinşi...: “Deschise uşa dulapului şi tresări. Un pui de bufniţă alb, ţinut de un braţ întins, se uita ţintă la el, din întuneric, cu privirea protejată de nişte ochelari de copil, pe care Arthur îi recunoscu de îndată.

            - Cred că s-a vindecat, n-o să-i mai fie niciodată frică de lumina zilei, spuse o voce timidă, ascunsă în întuneric.

            - Te cred! Ochelarii ăştia i-am purtat chiar eu. Prin ei, vezi nişte minunăţii în culori.

            - Aşa se pare! răspunse Lauren.

            - Nu vreau să fiu în niciun caz indiscret, dar ce faceţi voi doi acolo?

            Ea înaintă cu un pas şi ieşi din umbră.

            - Ce-o să-ţi spun nu e uşor de înţeles, e imposibil de admis, dar, dacă vrei, cu adevărat, să ai încredere în mine, atunci, poate că mă vei înţelege, în cele din urmă, şi ăsta e un lucru foarte important, pentru că – acum ştiu – tu eşti singura persoană din lume, cu care pot împărtăşi acest secret.

            Şi Arthur intră, în sfârşit, în dulap...”   (Te voi revedea)

            Scrise la persoana a III-a, din perspectiva unui narator omniscient, romanele impresionează prin profunzimea şi realismul lor. Marc Levy nu se ascunde în spatele metaforelor, stilul său cald scoate însă în evidenţă acţiunea şi mai ales trăirea acţiunii de către personajele implicate în cărţi, contextualizând astfel cu precizie totul. Autorul se explică, nelăsând nimic la voia întâmplări. Mesajul transmis astfel este clar, autorul reuşind să pună accentul pe toate acele sentimente care înnobilează fiinţa umană şi care o transformă pe aceasta într-un adevărat miracol. Scriitor abil, Marc Levy ne oferă o mărturie cutremurătoare despre iubire şi suferinţă, o mărturie care ne demonstrează cât de fină este linia de demarcaţie dintre sentimente şi cât de uşor se pot transforma cele mai dure coşmare într-un vis frumos. Căci fiecare fiinţă umană este unică şi irepetabilă, iar absenţa înţelegerii umane, absenţa iubirii de fiinţă, o vor face să dispară în vălătuci de fum. O dispariţie pe care trebuie să o împiedicăm prin devotamentul nostru, acum cât încă se mai poate. Adevărata iubire este în primul rând dragostea de viaţă...

            “Te voi revedea” continuă povestea din “Şi dacă e adevărat...”, punându-ne la încercare. Mai avem oare puterea de a crede în mituri? Mai avem oare puterea de a crede în victoria iubirii? Sunt întrebări la care Marc Levy răspunde pozitiv, prin poveştile sale spuse într-un stil simplu, care merg direct la ţintă. Cărţile autorului francez fascinează cititorii prin mozaicul de elemente actuale interpretate şi constituite într-o metafizică modernă apropiată fiecăruia dintre noi. Să ne lăsăm atraşi de această strălucire, să ne bucurăm de fiecare moment de iubire pe care viaţa ni-l oferă. Trebuie să credem în minuni, să credem în puterea haosului. Nu are rost să construim teorii, singura care merită toate eforturile este viaţa, maiestuoasă în “banalitatea” ei. Te voi revedea, iată cum despărţirea devine un nou început. Până la urmă, în viaţa fiecăruia dintre noi au existat momente în care nu am putut decât să murmurăm, “şi dacă e adevărat...”

Bibliografie

Marc Levy

Et si c'était vrai...  (Şi dacă e adevărat) – 1999

Où es-tu ? (Unde eşti) – 2001

Sept jours pour une éternité... (7 zile pentru o eternitate) – 2003

La prochaine fois (În altă viaţă) – 2004 

Vous revoir (Te voi revedea) – 2005

Mes amis, mes amours (Prietenii mei, iubirile mele) – 2006

Les enfants de la liberté (Copiii libertăţii) – 2007 

Toutes ces choses qu'on ne s'est pas dites – 2008