Criza “băieţilor deştepţi”

                                                                                                                        Petre Flueraşu

“Graţie “ştiinţelor” părtinitoare de previzionare, graţie econometriei şi statisticii, dacă bombardezi un oraş şi apoi îl reconstruieşti, datele prezintă un uriaş salt economic.”

                                                                                                                        John Perkins – Confessions of an Economic Hit Man           

Prea multă lume acuză în ultima perioadă capitalismul, prea mulţi specialişti se grăbesc să afirme că recenta criză financiară dovedeşte falimentul acestui sistem. Ne lăsăm purtaţi de valul acestor zile, ne lăsăm pătrunşi de importanţa momentelor, ne place prea mult ideea că în aceste clipe se făureşte istoria. Şi tocmai de asta ne plac verdictele, ne plac lucrurile spuse solemn, ne place să cântăm prohodul sistemului care până acum ne-a oferit tot ceea ce avem.

            Zâmbim maliţios atunci când spunem că se prăbuşeşte capitalismul, fără să ne dăm seama că de fapt în acestă fericire se ascund toate frustrările noastre. Da, din punct de vedere psihologic, e normal ca un om care câştigă până în 50.000 de dolari pe an să se bucure atunci când bancherii, acei moguli cu salarii de zeci de milioane de dolari, se prăbuşesc. E normal ca un om care se chinuie lună de lună să-şi plătească ratele să se bucure atunci când băncile şi întreaga economie par să se prăbuşească. E vorba de acel “ba pe-a mătii bă!” specific fiinţei umane.

Haideţi să ne dăm însă un pas în spate, haideţi să ne depăşim condiţia de simple fiinţe instinctuale. Simţim asta, dar haideţi să ne gândim şi la consecinţe. Pentru că negarea capitalismului este periculoasă, este cel mai periculos lucru care se poate întâmpla în aceste zile. Singurul sistem complex care există astăzi ca o alternativă pentru capitalism este socialismul. Nu comunismul, pentru că acesta, aşa cum este definit de Marx şi Engels, reprezintă stadiul final, ideal al socialismului, o etapă la care nu vom putea ajunge niciodată, ci un stadiu premergător acestuia. Asta este soluţia de pe buzele tuturor, la asta ne gândim în această perioadă.

Uităm însă că însăşi posibilitatea de a gândi se datorează capitalismului, însăşi posibilitatea de a vorbi despre asta se datorează libertăţilor câştigate odată cu explozia economică. N-ar trebui să le oferim pretexte celor ce abia aşteaptă o renegare a capitalismului de către chiar adepţii săi. Nu avem la ce să ne întoarcem, nu avem cum să ne întoarcem şi mai ales nu avem de ce să ne întoarcem.

Da, am intrat într-o perioadă de recesiune, dar trebuie să acceptăm că lucrurile s-au schimbat, nu să ne repezim să anunţăm sfârşitul sistemului. În doctrina capitalistă există criza, ea este acceptată, iar în urma ei economia va deveni cu siguranţă mai puternică. Nu putem să ne aruncăm sacii în căruţă şi să plecăm la prima problemă apărută, asta este iresponsabil. Cel mai mare pericol în momentul unei crize în sistemul bancar o reprezintă oamenii îngroziţi care îşi scot banii din bănci, şi totuşi nimeni nu face un apel la calm, analiştii cred că libertatea de exprimare îi scuteşte de răspundere civică.

Criza ar trebui să ne facă mai responsabili, ar trebui să luptăm pentru sistemul nostru acum, în momentele în care acesta suferă. Intervenţia statului nu trebuie văzută ca o prăbuşire a liberalismului, ci ca o simplă rafinare a conceptelor lui Adam Smith si Friedrich Hayek. Pieţele trebuie lăsate libere, cu menţiunea că trebuie controlate pasiv pentru a nu abuza de această libertate. Iar legi care să stabilească mai bine cadrul legal pentru desfăşurarea activităţilor economice sunt elaborate în aceste zile. Creditele vor fi mai greu de obţinut, băncile vor fi mai precaute, creşterea economică va fi încetinită. Recesiunea însă este percepută greşită. Nu ne întoarcem în anii 70 ci facem lucrurile aşa cum trebuie şi aşa cum ar fi trebuit să le facem de la început. Nu pierdem nimic, pentru că nu am avut cu adevărat decât iluzii.

            Pentru fiecare dolar real, în lume există încă nouă dolari virtuali. Avem proprietăţi, avem obiecte, însă nu avem lichidităţi. Avem iluzia că această criză este ceva spontan, virulent, însă trebuie să înţelegem că în acest moment există un sistem foarte bine pus la punct, un sistem care nu greşeşte niciodată, un sistem care, atunci când eventual se va prăbuşi, va duce la haos. Criza adevărată, dacă va exista vreodată, va duce la distrugerea unei mari părţi a umanităţii. În general, oamenii câştigă şi pierd, pierd şi câştigă. Există însă şi beneficiarii unui sistem, cei care câştigă întotdeauna. Fireşte că, neînţelegând exact cum funcţionează acest sistem, este greu să îl acceptăm.

            Dar, dacă vom analiza din punct de vedere economic ultimii 50 de ani, vom descoperi cum totul a fost anticipat, totul a fost integrat perfect într-un sistem complex. Globalizarea este doar rezultatul conceptual al unui sistem care macină totul pentru a acumula din ce în ce mai multă bogăţie. Avem economia, avem asasinii economici care încearcă să ajungă la un consens prin argumente. Apoi avem şacalii, cei care elimină persoanele care refuză să accepte realitatea. Şi în cele din urmă, în lipsa oricăror alternative, există războiul. Pentru că aici nu vorbim despre poate, ci despre certitudini, vorbim despre oameni care nu acceptă niciodată înfrângerea. Te adaptezi cerinţelor sau pieri, iată cea mai simplă teorie naturală aplicată astăzi în societăţile noastre.

Această criză nu va face decât să sporească bogăţia celor aflaţi în vârful sistemului, în acelaşi timp însă readucând lucrurile pe linia de plutire.

            Criza era aşteptată, la fel cum şi în România ar trebui să ne aşteptăm în următorii ani la recesiune. Când oamenii încep să cumpere din ce în ce mai mult, să se împrumute din ce în ce mai mult, este normal că va exista un moment în care lucrurile trebuie să se oprească. Nu putem să fabricăm bani, iar creditele au limite, pentru că nu există bunuri suficiente pentru a le garanta. Toţi cei care au studiat economia ştiu şi înţeleg că amânarea acestei crize globale nu ar fi făcut decât să înrăutăţească lucrurile. Iar intervenţia statului, naţionalizarea marilor bănci, nu trebuie înţeleasă ca un act dictatorial sau ca o intruziune brutală în piaţă.

            Nu, a salva este mai bine decât a lăsa să se prăbuşească, pentru că prăbuşirea îi va afecta tot pe cei de jos. Oamenii nu trebuie să piardă din cauza principiilor. Nu există justificări în a lăsa o ţară, o lume să sufere din cauza unor idei, unor teorii. Iată de ce, intervenţiile statelor, coroborate cu elaborarea unei noi politici mondiale, nu pot să ducă decât la o economie conştientă de propriile limite, o economie care va putea să crească în viitor bazându-se pe certitudini şi nu pe oferte promoţionale.

            Pentru că noi, în frenezia noastră, nu vrem să înţelegem că dacă se prăbuşesc băncile, dacă nu mai funcţionează sistemul, numai noi vom avea de suferit. Pentru că “băieţii deştepţi” (printre care, dacă ne dorim cu adevărat, putem să ajungem şi noi) au ştiut deja să se pună la adăpost. Chiar dacă pare imposibil, unii oameni au reţetele acelea frumoase, prin care nu poţi să pierzi. Şi iată de ce, un uragan, un război, o criză, suferinţa, toate pot deveni profitabile dacă ştii cum să procedezi. Şi iată de ce, în loc să ne râdem în barbă că se prăbuşeşte economia, ar trebui să facem tot ceea ce putem pentru a ajuta la redresarea ei. Ne bucurăm crezând că magnaţii se vor prăbuşi, când de fapt se vor prăbuşi doar cei de la nivelurile inferioare. Noi ne vom prăbuşi, noi vom simţi efectele pe termen lung, nu cei care au fost în vârf până acum.

            Ne uităm la liderii economici, la liderii politici şi nu înţelegem că ei sunt mici copii pe lângă cei care sunt în siguranţă, undeva deasupra. Nu, nu e vorba de o conspiraţie, nu e vorba decât de modul natural de stratificare a unei societăţi. Întotdeauna vor exista oameni care vor înţelege că nu trebuie să se expună, oameni care nu vor să fie cunoscuţi, oameni care îşi doresc doar putere, putere în sine, fără toate “floricelele” pe care noi le considerăm implicite. Aceştia, pe care nu îi vedem şi pe care probabil nu îi vom vedea niciodată, au înţeles că la un moment dat lucrurile trebuie să se termine, visul trebuie să redevină realitate. Şi ei, spre deosebire de noi, sunt dispuşi să facă orice pentru asta. Este o optică pe care trebuie să o înţelegem înainte de a merge mai departe, pentru că există oameni care cred cu adevărat în visele lor, indiferent care sunt acestea:

“Aş bea sângele Celor-Ce-Trebuie-Păziţi, desigur. Aş bea, pentru a fi mai puternic, mai aproape de nemurire. Aş implora-o în genunchi pe Akasha să-mi dea voie să beau, iar apoi m-aş adăposti în braţele ei. Dar mie mi-e uşor să vorbesc despre asta. Ea nu m-a respins niciodată, iar eu ştiu că vreau să trăiesc veşnic. Ea nu m-a lovit niciodată. Pentru a trăi de-a pururi, aş fi în stare să mai suport încă o dată focul. Aş îndura arşiţa soarelui. Aş suporta orice, doar ca să pot trăi mai departe.”

                                                                        Anne Rice  – Vampirul Lestat

            Dar iată care este realitatea noastră: casele, maşinile, vacanţele exotice, nu ne aparţin atâta timp cât pentru a le obţine ne-am împrumutat. Banii noştri, casele noastre, noi înşine aparţinem unui sistem, aparţinem creditorilor noştri. Iar aceştia la rândul lor aparţin altor creditori, care la un moment dat au nevoie de acele lichidităţi. Nu trăim într-un basm unde banii curg din ceruri, trăim într-o economie foarte bine pusă la punct care are anumite limite. Putem să facem infuzii de sute de miliarde de dolari, problema rămâne una de fond: atunci când nu ai, nu trebuie să consumi! E simplu, şi totuşi parcă atât de greu de înţeles...

            Prea mulţi analişti transferă problema în cercurile înalte ale companiilor, în birourile băncilor, în culoare înguste ale Casei Albe. Nu, nu de acolo trebuie să vină soluţiile, pentru că de acolo pot veni doar limitele legale. Nu banii trebuie să fie mai mulţi, ci mentalităţile trebuie să se schimbe. Pentru că dacă nu vom învăţa să ne controlăm, dacă nu vom învăţa să gândim în perspectivă, vom descoperi cu stupoare că toţi banii din lume nu ne ajung.

            Această criză ar trebui să fie o lecţie nu pentru cei din frunte. Pentru aceştia este doar o altă etapă a jocului, un alt moment în care capitalul curge şi se transformă. Nu cei din spatele cortinei trebuie să îşi pună astăzi probleme, ci fiecare dintre noi, fiecare dintre cei care consumă fără să înţeleagă de ce. Criza nu este ceva îndepărtat, un grafic bursier, criza este în mijlocul nostru. Iar noi trebuie să alegem dacă vrem să înţelegem sau nu, dacă vrem să acceptăm realitatea sau nu. Pentru că numai noi putem decide de care parte a cortinei vrem să trăim...