YIN&YANG

Adevărul lui Nero

                                                                                                           Gabriela Boeriu

            Matematic vorbind, dacă am privi viaţa că o fracţie, ea ar fi în felul următor: 1/a+b unde (a clar  este ≠ de b) .1 ar fi  Dumnezeu entitatea autotputernică, a-binele,  b-răul, totul despărţit de o  linie de fracţie - axă ce desparte celestul asimilat lui Dumnezeu (sacrul intangibil), de terestru, adică sacrul şi profanul tangibile, binele şi răul de pe pământ mai pe româneşte.

               Dar cum s-a format  această fracţie, acest raport? Pentru a nu lungi discuţia care conţine informaţii ample de filosofie, religie, istorie, etc, o să  încerc să dau o formă mai amuzantă explicaţiei biblice, nu lipsită de oarecare veridicitate.

               În Împărăţia cerurilor, Lucifer (dătătorul de lumină), mâna dreaptă a lui Dumnezeu pe-atunci, nu se ştie când... pe la începuturile lumii, dorind să se întindă mai mult decât îl ţinea plapuma, a fost  izgonit din "Organizaţie" - hai să-i spunem Rai, şi deveni astfel înger căzut.Umilit, a jurat să se răzbune. Cum? Întruchipând cele mai bolnave şi cele mai odioase figuri ale istoriei. 

                 Referitor la unul dintre aceşti tirani, nu aşa de actual ca sus numitul, mi-a spus cineva într-o circumstanţă aparte o povestire, haioasă, uşor bizară dar plină de tâlc; şi anume despre – Nero – marele împărat roman.   

             Aşa începe povestirea...    

           Nero, după ce-şi dădu obştescul sfârşit, păşi şi el ca tot omul în faţa judecăţii de apoi. După  un scurt proces se hotărî de către divinitate că trebuie să ardă, cufundat în tartar pentru 5000 de ani. Ţinând cont că 5 ore straşnice de chin, paroxistice pe pământ echivalează cu o secundă în infern, imaginaţi-vă ce-l aştepta pe bietul suveran. Dar nu-i aşa... totul să plăteşte şi din păcate bumerangul se întoarce cu pedepse înzecite atunci când facem rău. Crud dar adevărat!

           După 5000 de ani, Nero trebuia să vină din nou în faţă judecăţii şi dacă dovedea  că faptele lui au avut şi o parte bună sau în fine dacă vedeau sfinţii că focul purificator şi-a făcut efectul în vreun fel... urma să se vadă care... va fi iertat şi acceptat în Răi.

          Trec 5000 de ani şi Nero care experimentase pe deplin efectul catharsis se află spăşit şi hotărât să ajungă şi el în Rai, convis pe deplin că mai rău decât “jos” nu putea să fie. Era din nou în faţa celui care îi semnase sentinţa odinioară dar se gândea că trebui să-şi joace şansa. Deci îngerul procuror începu tirada întrebărilor.

           - Nero, ştii că de răspunsul la întrebările puse depinde soarta sufletului tău.

           - Ştiu…

           - Şi mai ştii că dacă răspunsurile tale nu vor fi cele corespunzătoare, sufletul tău se va pârjoli pentru eternitate în focul veşnic. Există doar a doua şansa!

         - … şi asta ştiu…!

           - Bun! Să-ncepem... De ce ţi-ai omorât fratele, pe Britanicus, pe Octavia, prima ta nevastă, dar, mai presus de toate pe Agripina care-ţi era mamă?

             Nero, hotărât să spună adevărul şi numai  adevărul, afirmă cu tărie convins fiind că trebuie să fie vreo capcană în întrebarea asta stupidă a îngerului…

  - Pppppai… sfinţia ta, nu eu i-am omorât, ei din dragoste pentru mine au ales să moară, altcineva a săvârşit aceste cumplite crime, deci... nu poate fii vorba de mine!

             - Cum?!? Nero, îţi repet pentru a nu ştiu câtă oară cum ţi-am spus şi acum 5000 de ani. Dumnezeu e milostiv. Ţi-a mai oferit o şansă, pentru ca tu să recunoşti ruşinea faptelor tale şi să demonstrezi că au avut şi o parte pozitivă! Mă rog…

          Nero era debusolat. Primă oară  procesul a fost scurt, tot ce a făcut el a fost să nege cu vehemenţă acuzaţiile nedrepte ce i se aduseseră atunci. Îşi mai aducea aminte că “acuzaţia”  fusese revoltată, îi fu citită sentinţă şi declarat vinovat (chestiune discutabilă) apoi se trezi în oală cu smoală! Cugetă că toată suferinţa lui avea un un scop deosebit, nobil. În romantismul lui se vedea pe sine un  martir.Cu toate acestea tot ce concepea Nero era să spună adevărul... deci ce se întâmplă ... Cu desăvârşire nu ştia ce să facă... 

- Să revenim... Nerooo. Alo! Nero!  următoarea întrebare: de ce ai incendiat Roma? Deşi erai la Anzio din ordinul tău a ars.

            - Roma?! nu eu am incendiat-o! Creştinii!

            - Nero, Nero, Nero. Tu chiar nu înţelegi? Sufletul tău atârnă de un fir de aţă iar tu o ţii tot pe-a ta? Nici în al doisprezecelea ceas nu vrei să mărturiseşti? Ţi se oferă o ultimă şansă... foloseşte-te de ea! De ce ai incendiat Roma?...

            - Recunosc, eu sunt vinovat! Eu am pus să fie arsă Roma pentru a construi un palat cum nu s-a mai văzut, cu totul de aur.

            -Bun. În sfârşit te-ai hotărât!

            - De ce ai omorât atâţia creştini nevinovaţi, iar modul în care ai făcut-o, cu atâta cruzime?

           - I-am omorât ca substituitori ai vinovatului.Ce ar fi însemnat? Să mă condamn singur? Atunci eram un om, acum sunt altul. Mă consacrasem zeu, iar zeii nu sunt obligaţi la examene de conştiinţă... Acum ştiu că există un singur Dumnezeu autotputernic… iar eu mă căiesc amarnic pentru ce-am făcut.

             - Bine... Bine… În sfârşit ai luat-o pe calea cea dreaptă! Acum întrebarea cheie sau mai degrabă o argumentare decât un răspuns: care  crezi  Nero, că e partea pozitivă în tot măcelul pe care l-ai făcut, în toate nedreptăţile şi în despotismul pe care l-ai exercitat atâta timp...? 

          - Păi cum care? Cu toate că a trăi înseamnă a urca pe o scară cu multe trepte, eu i-am făcut pe creştini să urce de pe prima scară direct pe ultima; e drept printr-o modalitate     mai radicală, dar... au ajuns unde trebuiau să ajungă, în Rai… Nu-i aşa?...  Şi mai presus de toate... din anonimi au devenit notorii. Până atunci nu-i cunoştea nimeni, nu-i băga  nimeni în seamă, erau o simplă sectă religioasă. După... s-a făcut cunoscută credinţa şi tăria lor! 

  Procesul era pe sfârşite. Îngerul îi mai puse acuzatului nişte întrebări să fie sigur de credinţa şi de căinţa lui, după care îl declară achitat.

           Astfel  Nero, după trudite chinuri mentale  în care se strofoca să mintă cât mai plauzibil, îşi găsi şi el în cele din urmă locul printre harpe şi norişori şi se gândi că acest mare Dumnezeu trebuie să fie tare naiv, dacă a putut să creadă toate balivernele acelea, şi că uite că se fac greşeli şi la nivel înalt, şi că în viaţă reală  că şi în cea de după răzbeşti numai cu minciună... Ce chestie!!

           După ce plecă Nero din sală de judecată, Dumnezeu stătu şi medită la multitudinea firii oamenilor, amuzat  puţin de expresia  pe care tot oamenii o inventaseră "Doamne, mare ţi-e grădina!" Da, ce-i drept mare îi mai era grădina. Dar nu-i aşa,  nebunii şi copii  au adevărul lor. Nu-i poţi osândi la nesfârşit  pentru asta! De pildă... Cum poţi pedepsi un copil care a spart geamul de la maşina vecinului, când el zice cu atâta duioşie şi smerită convingere că nu el a făcut-o, sau cum poţi pedepsi un nebun care nici măcar secolele şi mileniile în smoală încinsă nu i-au atenuat tumultoasă nebunie. He He… 

           Nero, săracul nu ştia motivul pentru care fusese iertat... Chiar el îl precizase atunci când fora în concepţia lui după minciuni… Motivul era o minciună adevărată pe care o spusese el. Ajutorul adus creştinătăţii. Prin torturarea şi moartea violentă a creştinilor (unii din ei au fost aruncaţi la fiare, alţii răstigniţi, alţii unşi cu răşină şi transformaţi în torţe vii) el a "stârnit" interesul oamenilor către credinţă. Roma nu prea ştia de ei dar după acest martiriu, lumea a început să se uite la ei cu o oarecare curiozitate generată de seninătatea cu care mureau toţi şi felul cum li se sfârşea viaţa, printr-o rugăciune către Iisus, fiul lui Dumnezeu.... Fusese un mijlocitor între viaţa temporală şi viaţa veşnică, a fericirii desăvârşite.