Valuri de proză

Valuri de proză

Insula lui Lones (3)

Mihail Medrea

Am început „tratamentul“. Mai întâi l-am supus pe Lones unei examinări amănunţite, i s-au făcut analizele, a completat un impresionant teanc de teste ş.a.m.d. Când i-am făcut electroencefalograma, la fixarea electrozilor pe ţeastă, ajunsese în pragul extazului. După numai două zile, activitatea psihomentală i se ameliorase în mod impresionant. Aţi folosit cumva una din acele proceduri de frontieră, de care s-a făcut atât caz în ultima vreme ? Nici pomeneală, D’Arnaud o-san. Doar consultul cu ajutorul computerului. Rutină. Pregătirea psihologică a constat în utilizarea numai şi numai a termenilor de strictă specialitate în dialogurile cu Mike şi asistenţii noştri. Păstram faţă de Lones o atitudine extrem de gravă.

Când am considerat că-l „hipnotizasem“ pe sărmanul om, i-am comunicat că era pregătit pentru „operaţie“. Jubila. Expresia de beatitudine i-a rămas pe faţă şi după anestezie. I-am depilat zona parietală, am practicat o incizie superficială la nivelul epidermei, apoi am cusut marginile tăieturii. După aceea l-am lăsat în grija asistenţilor, care l-au pansat şi l-au instalat în rezerva ce-i fusese destinată. Îl vizitam de două ori pe zi. După o săptămână, i-a fost înlăturat turbanul uriaş de pansamente. Era îngrijorat. Ce-i drept, vocea celuilalt amuţise, însă Lones se temea că-i doar un vicleşug. Nici că-i păsa de valurile de amintiri care i se recompuneau în memorie într-un ritm care mă îngrijora. Iar Lones, deşi tânjise atâta după trecutul pierdut, pe care şi-l închipuia extraordinar, acum, că-l redobândise, nici că-i păsa. În definitiv, trecutul său ar fi trebuit să-l dezamăgească. Pe el însă altceva îl preocupa. Ce anume, nu simţea nevoia să-mi comunice.

De altfel, nici n-am insistat; dezvăluirea urmând să vină de la sine. Aşadar, l-am externat, cu condiţia să revină periodic, pentru control. Până aici nimic deosebit, veţi zice, şi pe bună dreptate. Dar cazul Dwight Lones de-abia acum începe. De fiecare dată când revenea la control, observam la el schimbări profunde. Mai întâi, o intensă activitate mentală, ca şi o nelinişte, accentuată de încercarea lui de a părea vesel şi mulţumit de viaţa pe care o ducea. În fond, dădea impresia unui dezrădăcinat. Nu-i mai suporta pe vechii lui amici, în schimb, căuta tot timpul compania celorlalţi semeni, chiar dacă erau străini şi chiar dacă aceştia se arătau stânjeniţi sau iritaţi de expansivitatea sau indiscreţia lui. Voia să înveţe, să afle, să ştie totul, despre orice şi se transformase într-un fel de maşină de pus întrebări. Toate acestea alternând cu fuga de lume... S-a întâmplat ceva, monsieur ? Sunt nedumerit ; spuneai că nu l-ai cunoscut înainte de internarea la voi în spital. Exact. Şi că era un caz banal, chiar şi după istoria cu simulacrul de operaţie. Oui, monsieur. Că ai cazuri mult mai importante şi că nu puteai să-i acorzi acestui Lones prea mult din timpul d-tale. Aşa este. Cum se face, totuşi, că ştii atâtea despre el, că ai reţinut acele transformări de detaliu ale personalităţii sale ?! Mă aşteptam la întrebarea aceasta. Vedeţi, D’Arnaud o-san, Mike îl simpatiza pe Lones, simţea că acest amnezic recuperat va avea dificultăţi de readaptare şi a pus un detectiv să-l ţină sub observaţie după externare. La fiecare vizită a lui Lones, eu eram avertizat şi puteam observa uşor schimbările survenite. La un moment dat, la a şasea întâlnire, acesta a cedat psihic, a izbucnit în plâns şi a început să-mi povestească viaţa pe care o ducea după ieşirea din spital. L-am ascultat cu atenţie.

Erai deja edificat, înainte de mărturisirea lui, nu-i aşa ? Desigur. Presupun că e vorba de o dedublare a personalităţii. Ar fi fost de preferat, monsieur. Nu înţeleg. Lones era convins că noi i-am implantat una din „jucăriile“ noastre electronice. Asta şi dorise, după cum mi-a mărturisit. Credea că o să-i stimulăm intelectul, fapt de care ar fi profitat pentru a se îmbogăţi. Însă, spre surprinderea lui, s-a pomenit cu un stăpân autoritar, care-l strivea. Iarăşi...? Iniţial, aşa am crezut. Mai întîi Lones, apoi noi. Dar erau alte manifestări, după cum spunea Lones. A refuzat categoric să ni le descrie. Ne-acuzat că facem cu el nişte experimente revoltătoare, pentru ca imediat tot el să ne disculpe, dată fiind ciudăţenia acelui altcineva care-i cotropise mintea şi-l domina. În ce sens ?

Am la mine, D’Arnaud o-san, înregistrarea uneia dintre ultimele noastre convorbiri. Doriţi să o ascultaţi ? Acum ? E foarte important pentru mine, monsieur. Bine, dacă ţii atât de mult... Dr. Kawatsumi dădu la iveală din buzunarul hainei un minuscul obiect electronic. Superb ! D-ta ai fi şi un excelent om de afaceri. Nu pierzi nici un prilej să le faci reclamă produselor nipone ! Kawatsumi zâmbi. Aştepta un semn de aprobare din partea academicianului. Acesta înclină uşor din cap şi atunci Kawatsumi formă o combinaţie de taste. Pe ecranul liliputan apăru un chip răvăşit, iar vocea lui Lones se revărsă într-un şuvoi de nestăvilit: „...la discreţia lui. Nu e tiranic, nu mă obligă la nimic ilegal sau imoral, dar nu mă lasă singur nici măcar o clipă. Îmi dă tot timpul sfaturi, mă apostrofează când greşesc, însă e blând, pare generos... Cu toate astea, sau tocmai de asta, mi-e teamă. Cine-ştie-ce pune la cale...“ Kawatsumi opri aparatul. Cred că acest fragment a fost elocvent.

Desigur. Academicianul tăcu, preţ de câteva secunde, nevrând să se pripească. Ce ai de gând ? Să aştept. Şi Lones ? Lones e din ce în ce mai agitat. Mi-a cerut să-l operez din nou şi să-i extrag cutiuţa ce i-am vârât-o sub ţeastă, iar dacă nu o fac, atunci îşi va crăpa el căpăţâna – reproduc întocmai expresia pe care o foloseşte –, numai să scape odată pentru totdeauna de ăla. Am încercat să-l liniştesc şi i-am propus să-l alungăm pe intrus prin administrarea unei medicaţii extrem de virulente. Mi-a răspuns că n-are de gând să se otrăvească. M-am prefăcut a fi în impas, i-am cerut un răgaz de meditaţie, după care am „descoperit“ ideea de a-l iradia pe ăla. Lones a fost de acord, dar vădea circumspecţie. De fapt, în ce a constat „tratamentul“ ? Am început cu aerosoli, ioni negativi, şi expuneri zilnice în trei reprize a câte cinci minute sub o lampă fotografică, cu lumină roşie, adică expuneri la „radiaţii Sigma B3“. Toate aceste mistificări au fost în zadar, fiindcă Lones avea ideea fixă că nu va scăpa de ăla decât tot prin operaţie. N-am avut încotro.

Am simulat din nou o trepanaţie. Înainte de anestezie, Lones mi-a spus că ar regreta enorm să nu se mai poată întoarce pe Insulă. Cred că a venit momentul să clarifici această noţiune de „insulă“. La început, Lones rostise acest cuvânt în convorbirile noastre ca şi cum ar fi fost de la sine înţeles că eu ştiu la ce se referă. Eu am luat de bun înţelesul obişnuit. Credeam că locuia pe o insulă, nu departe de ţărmul californian. Mai tîrziu, Mike Gorman mi-a spus că Lones locuia în Frisco, pe Telegraph Hill. Instantaneu, mi-am amintit de tonul acestuia, pe când îmi spunea: „Mi-e groază să mă întorc pe Insulă ! Dar sunt obligat să mă supun... “ La următorul control, l-am întrebat, ca din întâmplare despre insulă, aşteptându-mă ca el să povestească de la sine despre ea. Lones a evitat acest subiect. Am încercat să-mi alcătuiesc propria versiune. Mai întâi, ce este o insulă? Un petec de pământ, înconjurat de ape. Un loc izolat. Legătura cu Robinson Crusoe vine de la sine. Deci, un loc al naufragiului, al disperării... Sau paradisul după care tânjesc mulţi dintre locuitorii aglomeraţiilor urbane... Fără-ndoială. Dar dintre aceste semnificaţii, nici una nu i se potriveşte lui Lones.

Exact, monsieur. Fiindcă insula nu există decît în imaginaţia lui. Semnificând dorinţa lui de însingurare, un eventual atribut al egoismului său, al convingerii că este mai presus de ceilalţi oameni... dar şi spaima lui Robinson când a văzut prima urmă a unui alt picior omenesc, în afară de cele ale lui. Credea că pe plajă e urma lăsată de satana... iar pe Vineri îl credea posedat de diavol şi se temea de el,... pe când Lones se temea de celălalt. Numai că raportul de forţe era net în defavoarea lui Lones. Îi era teamă să mai rămână pe insulă şi în acelaşi timp nu se putea îndura să i-o cedeze ăluia... Crezi, dragă Yajishi, că a încercat să rămână singurul stăpân al insulei ?

A încercat, numai că n-a reuşit. Abia atunci a făcut apel la noi. A încercat să scape de ...acela ? Da. Cum anume ? Înecându-l. Îmi descria un anume vis în care îi propusese ăluia să facă un concurs de înot. Odată ajunşi în larg, se scufundă, trăgându-l şi pe ăla după el. Acolo, în adâncuri, dau peste un monstru înfricoşător. Lones înţepeneşte de groază, ăla ţâşneşte spre suprafaţă, unde îşi dă seama că Lones a rămas în adâncuri ; se întoarce, şi-al aduce la suprafaţă.

Tăceau amândoi. Kawatsumi privea o floare albastră din ţesătura covorului de la picioarele lui. Când îşi ridică privirea spre academician, observă că acesta zâmbeşte. Zâmbi şi el. Mon cher Yajishi, uneori observ cu uimire că nu porţi kimono-ul. Nu te-am văzut niciodată astfel înveşmântat... Dar, totdeauna când mă gândeam la tine, mi te închipuiam purtând un kimono azuriu, încins cu un obi înstelat, în care erau înfipte katana (sabia mare, n.a.) şi wakizashi (stiletul, n.a.) . În picioare − galenţii de lemn, şi în mână − o ramură de sakura... O imagine saturată de convenţionalism... Dimpotrivă, D’Arnaud o-san, e foarte emoţionantă ! Vă mulţumesc. Ţi-e dor de Kyushu ? Câteodată... şi atunci mă întorc în arhipelag cât mai curând cu putinţă.

Iarăşi tăcere. Academicianul D’Arnaud aşteptă câteva momente, pentru ca schimbarea subiectului să nu fie o impoliteţe. Ce s-a întâmplat cu Lones ? Lones... A, da... după cum v-am spus, n-am avut alternativă şi am simulat o altă „operaţie“. După ce Lones şi-a revenit de sub efectul anestezicului, mi-a cerut să-i arăt „cutiuţa“, care, credea el, îl adăpostise pe ăla. Mike a prevăzut aceasta şi-mi dăduse un microprocesor. I l-am arătat lui Lones, acesta l-a luat în mână, l-a privit câteva minute, l-a întors pe toate feţele, l-a mirosit, l-a dus la ureche, ca în cele din urmă să-mi ceară să-l zdrobesc cu tocul pantofului. Merita să-l fi văzut cu câtă satisfacţie a privit rămăşiţele delicatului microsistem ! Peste câteva minute, s-a cufundat într-un somn adânc... Rezultatul „operaţiei“ ? Convins fiind că-l extirpasem pe ăla, Lones a scăpat de fixaţie. După două săptămâni, se considera vindecat. L-am externat, cerându-i din nou să revină din când în când pentru control. A consimţit, destul de nedumerit, deoarece susţinea c-ar fi inutil, din moment ce scăpase de ăla. L-am asigurat că mă ataşasem de el şi că mi-ar face plăcere să ne revedem, pentru a sta de vorbă, împreună cu Mike, la un pahar de whisky... Acum câteva zile însă, Lones l-a căutat pe Mike şi i s-a plâns că nu mai găseşte Insula.

Fără ...acela, dispăruse şi insula. Nu tocmai. Dar fără ăla, Lones nu mai avea cum să ajungă pe insulă. Rămăsese doar cu amintirea vagă a unui paradis, iată, pierdut. Pe de altă parte, Lones nu mai avea răbdare să se reacomodeze cu viaţa normală. Pentru că nici nu-l mai satisfăcea – i se părea searbădă... Se obişnuise cu senzaţiile tari, cu o continuă tensiune. Da. L-a implorat pe Mike să-l ajute. Mike i-a spus că trebuie să vină iarăşi la spital. Însă lui Lones îi era ruşine să dea ochii cu mine. Cred că-i era şi frică. Totuşi, în cele din urmă, i-a declarat lui Mike că e hotărât să accepte orice, numai să se întoarcă pe Insulă.