POLEMICĂ

   Problemele lui Platon

                                                                                                                                                                                            Costel Matei

Voi începe această lucrare cu un scurt citat din Pierre Hadot pentru a înţelege de ce  Platon alege dialogul pentru a ne transmite filosofia sa. „Un dialog veritabil nu e posibil decât dacă vrem cu adevărat să dialogăm. Graţie acestui acord între interlocutori, reînnoit în fiecare etapă a discuţiei, nu se întâmplă ca unul din interlocutori să impună propriul său adevăr celuilalt; dimpotrivă, dialogul îi învaţă să se puna în locul celuilalt; deci, să-şi depăşească propriul lor punct de vedere”.

            Aşadar, interlocutorii descoperă ei înşişi un adevăr pe care nu îl deţineau. Individul se transcende în ceva superior, ceva ce îl depaşeşte, pentru Platon în logos, în discursul ce implică o raţionalitate şi o universalitate. Platon concepea astfel gândirea ca un dialog, un schimb de idei, o cercetare în comun.

            În prima parte a dialogului se disociază cele două probleme: formula participaţiei lucrurilor la forme şi formula cunoaşterii omeneşti sub raportul accederii sufletului la forme.

            Aceste forme nu pot fi cunoscute efectiv într-o manieră sensibilă, pentru că ele nu pot fi obiecte sensibile. Platon va ajunge să propună teoria formelor inteligibile, adică non-sensibile şi ca urmare va fi antrenat în discuţia problemelor despre existenţa şi raporturile lor cu lucrurile sensibile. El se sprijină pe existenţa obiectelor imuabile, adică a formelor non-sensibile, garante ale rectitudinii discursului şi acţiunii, precum existenţa în om a unui suflet care mai mult decât trupul constituie identitatea individului.

            Aceste forme, aşa cum reiese din majoritatea dialogurilor sunt în primul rând valori morale, ce întemeiaza judecăţile noastre asupra lucrurilor vieţii omeneşti. Aşa cum reiese şi din dialogul Parmenide, este vorba, înainte de toate, de incercarea de a determina în viaţa individului şi a cetăţii, graţie unui studiu al măsurii proprii fiecărui lucru, această triadă de valori ce apare de la un capăt la altul al dialogurilor: frumosul, dreptul, binele.

            Acest discurs filosofic însa pare incapabil să exprime esenţialul – care este pentru Platon, Formele, Binele, adică ceea ce experimentăm într-o manieră non-discursivă- prin dorinţă şi dialog.

            În prima parte a dialogului lui Parmenide, ies în evidenţă anumite întrebări, ca de exemplu: participă lucrurile care cad sub idee la întregul ideii sau la vreo parte a ei?; ideea însăşi nu participă la propria ei idee?; este forma gând adapostit în suflet sau ceea ce face gândirea posibilă ca atare? Şi nu în ultimul rând cum participă cunoaşterea umană la cunoaşterea reală? Presupoziţia tuturor acestor întrebări este existenţa Formelor.

            De asemenea, în cuprinsul acestei prime parţi, Platon nu vorbeşte despre o lume a ideilor, ci de existenţa lor, aşadar, despre o analiză logică a amestecului lor.

            Distingem în dialogurile lui Platon două tipuri de raportări a lumii sensibile la lumea inteligibilă. Prima este participarea, iar cea de-a doua este prin cunoaştere, la realităţi inteligibile, la idei.

            Certitudinea pe care o putem remarca în cadrul dialogului este: formele există, iar lucrurile sensibile trebuie să fie sub forme. Nici chiar dificultăţile legate de formula participaţiei nu pot afecta acceptarea fară condiţii a formei, dar şi a participaţiei, într-un fel sau altul, a lucrurilor la formă.

            Cum este cu putinţă participarea lucrurilor la forme? Aceasta este o întrebare ontologică, ce are ca fundament existenţa formelor şi certitudinea unor modalităţi de participare. În ce priveşte întrebarea - cum accedem în preajma formelor şi cum ne menţinem în preajma lor? – această întrebare hotărâtoare îşi găseşte răspunsul în următorul fragment: „[...] odată ce există ideile acestea  ale celor ce fiinţează şi dacă fiecare formă este separată ca un ce distinct, aşa se face ca insul care aude despre ele cade în aporie şi se aruncă în dispută pretinzând că ele nu există sau, în cel mai bun caz, că ele trebuie să rămână necunoscute firii omeneşti, iar cel ce afirmă acestea nu pare să vorbească în gol, ci, cum spuneam adineauri, împărtăşeşte o convingere pe care este neînchipuit de greu să o zdruncini.”

            Se pare că punctul de plecare al teoriei formelor este acel mod de a interpreta felul prin care tragem o concluzie în legătura cu caracterul comun al unui ansamblu de lucruri, drept contemplare direct a unei realităţi separate, însă nu mai puţin imanentă. „După părerea mea, iată ce te-a făcut să crezi că fiecare formă ca atare ar fi să fie una: când mai multe lucruri oarecari iţi par a fi mari, cuprinzându-le cu privirea pe toate, poate că iţi apare acolo o idee, una anume şi aceeaşi drept care şi consideri Marele un Unu”.

            Odată cu lectura textului, problema participaţiei tinde să devină mai clară. Lucrurile participă la forme tocmai pe bază de asemănare însă nu asemănare cu forma, ci potrivit formei; asemănarea pe baza criteriului pe care ni-l oferă tocmai „conceptul”, respectiv, proptietatea abstractă respectivă.

Platon, mai aduce în discuţie un alt element important: genurile.” Dar genurile în sine, genurile fiinţând ca atare, nu ar fi cunoscute, fiecare în  parte, din însăşi forma în sine, forma aceea a ştiinţei”.  Genurile sunt privite ca forme subalterne  în raport cu forma atotcuprinzătoare a ştiinţei. Se înţelege că formele se împart în genuri, dar se împart la lucruri. Rezultă aşadar că lucrurile participă la forme, pe când genurile sunt părţi din întregul formei.

Jean Beufreut considera  că Platon va putea distruge teoria ideilor în prima parte a dialogului Parmenide, pentru că ideile lui Platon nu sunt idei geniale, adică lucruri ideale şi poate tocmai de aceea nevăzutul platonician are parte de mişcare, are viaţa, lucrul nu este idee, dar el participă la mişcarea ideii.

            A da seamă de lucruri graţie participării lucrurilor la idee înseamnă a travesti în pozitivitate o negativitate esenţială. Lucrurile nu există sau ele sunt o iluzie datorită faptului că eidos-ul se află în raza vederii dar fară a fi văzut cum trebuie. „Multiplicitatea lucrurilor nu este decât o tulburare a eidos-ului o aceeaşi idee putând avea în această tulburare mai multe imagini diferite în mai multe oglinzi deformante sau mai multe umbre neasemănătoare, toate proiectate simultan pe mai multe planuri.

            Lucrurile sunt umbre, reflexii. Unei umbre nu i se poate cere să participe. Lucrurile sunt luate drept realităţi, o realitate iar ideile o altă realitate. Datorită acestei confuzii Platon revine asupra problemei participării. De fapt lucrurile sunt umbre, nefiinţă, dar nu nimic, deoarece nu putem spune despre acestea că sunt pur neant. „Există la Platon o separare absolută, cum spune Heidegger între aici şi acolo”.

            În general participarea e reprezentată drept ceva ce ar trebui clarificat. Transgresat, depăşit, drept un impas. Jean Beufreut considera însă că adevarata problemă a participării la Platon nu este cea a participării lucrurilor la idee, ci a participării ideilor unele la altele. Beufreut este de parere că „de la un capăt la altul al lumii ideilor, domneşte comunicarea şi viaţa”.

            Un alt comentator al dialogurlor lui Platon care trebuie luat în discuţie este Leon Robin. El consideră că ipoteza participării totale poate fi infirmată prin faptul că fiecare lucru care aparţine lumii sensibile, participă doar la o parte a formei. „Dacă  am considera acum exemplul unui val întins deasupra unei mulţimi de oameni, va trebui să admitem că fiecare dintre ei este acoperit de o anumită parte din acest val”.

            Un alt argument important pe care Robin îl aduce este argumentul pe care Aristotel îl numeşte „argumentul celui de-al treilea om”  pentru a arăta că unitatea esenţei nu numai că este multiplă, ea se fărâmiţeaza într-o multiplicitate infinită.

            Totodata Robin nu admite participarea lucrurilor la unităţi separate: „Participarea lucrurilor sensibile, multiple şi schimbătoare la unităţi separate este de neconceput”.  Mai mult decât atât, existenţa în sine a acestor forme care posedă fiecare în parte o natură  proprie, ar genera consecinţe nedorite şi aceasta deoarece i-ar distruge cunoaşterea şi se autodistruge: formele nu pot fi cunoscute decât pentru noi, nu în sine şi pentru sine; în caz contrar, ele nu ar mai putea fi fundament al cunoaşterii.

            După Parmenide doctrina Formelor este o logică constructiva. În cadrul acestui dialog câmpul redus al primei teorii al formelor cunoaşte o expansiune datorată concepţiei lărgite asupra participării, concepţie care a reuşit să precizeze şi să coordoneze anumite perspective vagi şi echivoce, prezente deja.

            „Un relativism ontologic, iată conceptul a cărui necesitate este stabilită în Parmenide care îi schiţează şi planul pentru dialogurile viitoare: Sofistul  şi  Omul politic  şi apoi Philebos.”