Mit şi logos
Pisica neagră (4)
André Isip
- Domnul Kradel?
- Da! a răspuns vocea rocă a neamţului.
- Domnişoara Labiche la telefon. Cred c-am găsit ce căutaţi.
- Chiar ?
- Da, sunt sigură. Dacă vreţi să-l vedeţi vă aştept deseară.
- La bibliotecă?
- Nu, la mine acasă. Biblioteca-i în inventar. Vă aştept la ora zece. ʺ
Ne-am privit unul pe altul.
- Şi acum?
- Acum, ce?
- Spargem uşa?
- De ce nu? Doar să nu ne audă vecinii. Un milion de lire sterline, ai înţeles? Lordul e pe moarte. N-avem vreme de pierdut. Dacă moare englezul, ha? Ne trece comoara pe sub nas? Atunci: la treabă.
Niciodată n-am văzut-o pe Anna aşa determinată
ca-n seara aceea. Avea ochii metalici şi vocea uscată. Creierul său era rece ca sloiul, precis, direct, fără emoţie.
La ora zece seara am urcat în scara neamţului cu paşi de pisică... Ne-am furişat ca două umbre oprindu-ne ici şi colo să ascultăm, să scrutăm întunericul şi umbrele nălucilor.
Uşa neamţului era deschisă. Lumina era stinsă. Am împins-o uşor şi am ascultat. Ne aşteptam la orice.
- De grăbit ce a fost, şi-a uitat uşa deschisă! mi-a
şoptit Anna cu un râs de clopoţel.
Am intrat. Atmosfera parfumată a locuinţei ne-a întâmpinat ca un voal de mătase.
- Vă rog, pe aici! răsună vocea rocă a neamţului în plescăitul întrerupătorului. Lumina galbenă a becului a inundat încăperea.
Am încremenit amândoi.
- V-am speriat? Îmi pare rău. Veniţi, vă rog! Vreţi să staţi o clipă ori sunteţi grăbiţi? Tineţi, pisica-i în cuşcă.
- Ce înseamnă asta ?
- Ooooh, nimic. Am lăsat uşa deschisă, să nu mi-o spargeţi. Iar pisica.... ştiu că sunteţi superstiţioşi... Iată, e a voastră. Vă mulţumesc că m-aţi debarasat de cealaltă că pe mine nu m-ar fi lăsat inima s-o omor, chiar dacă era bolnavă. I-aţi făcut un bine şi ei, şi mie.
- Nu mai înţeleg nimic.
- Ce-i mare lucru de înţeles? Am crezut că voi putea înlocui pisica mea bolnavă cu alta la fel de neagră, aşa cum ai înlocui o mobilă mai veche, dar m-am înşelat. Iată, v-o dau vouă. Ce vreţi să vă spun altceva?
- Şi telefonul? V-aţi dat seama că nu-i bibliotecara?
- Se vede că n-aţi fost la bibliotecă de multă vreme. Emma a fost mutată la Bordeaux iar în locul ei au pus un băiat. Mai mult, domnişoara Labiche nu primea pe nimeni acasă, pe nimeni. Am cunoscut-o ani de zile. Să nu mai punem că eu, n-am căutat nimic deosebit la bilbiotecă.
A doua zi am dat telefon Lordului. Ne-a răspuns o voce de femeie. Părea agasată.
- Ce doriţi?
- Vă sunăm în legătură cu anunţul din ziar... pisica neagră care a fost pierdută la Pontoise.
- Asteptaţi! ne-a răspuns vocea, sec.
Eram excitaţi ca doi copii care aşteaptă seara de
Crăciun să vadă ce le-a adus Moşul. Ne învârteam de colo, colo, ca leul în cuşcă.
Ne-a răspuns până la urmă o voce masculină.
- Da?
- Lordul White?
- Nu chiar....Vă rog, cu ce vă pot fi de folos?
- Pisica neagră pentru care aţi promis un milion de lire sterline recompensă... E la noi... O putem aduce când doriţi.
- Mda. Sunteţi al o sută treizeci şi treilea care a găsit pisica.
- Da, dar a noastră e cea bună. Are colierul la gât şi...
- Bine, bine. Şi neamţul de ieri zicea acelaşi lucru, cum zicea că-l cheamă, Krankel, Krader.... sau aşa ceva...? Ar mai fi ceva: ʺLordulʺ nostru n-are un ban. Pe la noi mai sunt şi alte personalităţi importante: trei conţi, doi prinţi, un rege, doi Napoleoni şi chiar un De Gaulle. În fine, dacă vreţi totuşi s-aduceţi pisica aţi face un lucru bun deoarece bolnavii
azilului s-ar bucura mult de tot.
- Poftim?
- În ce-l priveşte pe ʺLordul Whiteʺ, vă promitem că vom fi mai atenţi, să nu mai publice prin ziare astfel de glume de prost gust...
